Cam dupa vreo 2 ani, un coleg de clasa m-a intrebat daca am auzit de FNM. Da, zic eu, dar nu prea’mi plac. Da’ ai ascultat ultimul album, zice, King For a Day? Nu, zic eu, iar el cica e super tare, ia si-asculta, e beton, in fine, m-a convins, da-l incoace. Am bagat (tot) caseta in angrenaj, am apasat iar pe play si am cazut pe ganduri. Hmm, deja era altceva, erau niste piese mai comestibile, chiar daca nu respectau canoanele pe de-a-ntregul. Am frecat caseta aia pe toate partile pana s-a subtiat banda. Ia sa scot si vechiul produs de la naftalina, mi-am zis, poate de data asta s-o lipi ceva de mine. Si, minune! Deja filtram altfel. Ce parea inainte haos acum se ordona frumos si intra in ritm de dans in urechi. Land of Sunshine, Caffeine, Middlife Crisis sau Jizzlobber se transformasera ca prin farmec, in cei doi ani in care zacusera in sertar, din bolovani in pietre pretioase (da, stiu, e exagerat, dar pe vremuri eram poet). Asa ca am adaugat inca un nume in clasamentul select al trupelor favorite (alaturi de Queen, Floyd si Jethro Tull), cu acest prilej umpland caietele si bancile scolii cu o caligrafie iscusita si cursiva.

Odata lamurit acest aspect, am purces sa-mi completez colectia de albume, dand iama in tarabele de la universitate in cautare de casete originale. In primul rand mi-am cumparat Angel Dust si KFOD, punandu-ma cu burta pe booklet ca sa tocesc versurile. Apoi am pus gheara si pe Album of the Year, la putin timp dupa ce a aparut. Am achizitionat si Live at Brixton Academy, plus The Real Thing. Imi mai ramasesera doua albume. Primul, We Care A Lot, l-am gasit la magazinul Muzica. Tin minte si acum ca vanzator era Vlase (Zob). Am cumparat obiectul de la el, am ajuns intr-un suflet acasa, l-am bagat in casetofon si cand am auzit primele versuri mi-a cazut falca. Am luat frumusel caseta si m-am trambalat inapoi la magazin. Nenea Vlase, zic, mi-ai dat marfa expirata. Ambalajul e ok, dar interiorul e putred, e greseala, eroare, nu e ei! Baietica, zice el, pune si tu mana pe carte, documenteza-te, vezi ca inainte de taica Patton a iegzistat alt solist, le Chuck Mosely. Am inghitit galusca si am plecat acasa cu coada intre picioare. Ca sa ma razbun, am bagat caseta la rulaj greu si, ca sa vezi, mi-a placut. Mi-am dat seama, the hard way, ca FNM nu e Patton, ci o colectivitate de baieti talentati, care poa’ sa faca muzica buna si cu vocalist afon ca Chuck. Dupa ce am lamurit acest aspect, am purces sa gasesc Introduce Yourself. Nu exagerez cand spun ca l-am cautat vreo 2 ani. Deja ma cunosteau toti tarabagii. Binenteles, toti avusesera candva albumul, dar nimeni nu-l avea (coincidenta) exact atunci cand apaream eu. Am o vaga banuiala ca de fapt indivizii aia nici nu auzisera de respectivul album si ma duceau cu vorba. Desi nu vad cum ar fi putut sa faca acest lucru niste onesti bisnitari. In fine, dupa asidue investigatii am dat de album. Si acum consider ca are cea mai urata coperta din istoria muzicii, dar nu asta e subiectul care ne intereseaza acum.

Intre timp, saturandu-se sa scoata albume exceptionale si de succes, vandute in zeci milioane de exemplare, Patton & Co. s-au decis sa ia o pauza pe o durata nedeterminata, adica sa se desparta definitiv. mai sa fie, mi-am zis cand am auzit vestea, cum se face ca toata formatiile care imi plac mie ori se desfiinteaza, ori mor diversi membri. In fine, m-am obisnuit cu ideea ca nu o sa-i vad niciodata live si am continuat sa derulez casete cu pixu si sa oftez nostalgic. Dar lumea nu sta in loc pentru nimeni. Pe nebagate de seama m-am trezit in plina epoca informatica. Casetele au fost detronate de mp3-uri, iar casetele video de avi-uri si mpeg-uri. Asa ca m-am apucat febril sa-mi fac o colectie digitala cu albume, ep-uri, live-uri si videoclipuri cu Faith No More. Daca tot n-aveam sa-i vad pe viu si in direct, macar puteam sa-i vad in actiune pe cd-uri si dvd-uri. Asa ca mi-am muscat mainile uitandu-ma la Live In Rio, Live In Chile, Brixton Academy, Bizarre Festival si asa mai departe.

Si acum sa fac o paranteza. Acu vreo cativa ani, un amic virtual care era si el fan FNM mi-a zis intr-o doara ca exista o trupa care e mult mai tare decat susmentionatii. Evident, i-am zis ca asa ceva este imposibil si cu neputinta, dar individul sustinea sus si tare ca este adevarat. Si mai mult, ca Mike Patton era unul din tartorii principali ai respectivei trupe. Nervos, am dat iama pe DC++ (sper ca n-ORDA astia peste mine acu) si m-am pus pe downloadat Mr. Bungle. Tin minte si acum prima piesa descarcata: Ars Morendi. Cand am dat play, de uimire mi-au sarit plombele din gura (si am destule). A urmat apoi Travolta, iar apoi Goodbye Sober day. Eram definitiv cucerit, imi gasisem noul crez muzical (evident, era vorba de o trupa deja desfiintata). Ca un bulgare de zapada, lumea muzicala a lui Patton a inceput sa se rostogoleasca si sa se mareasca: albume solo, Bungle, Fantomas, Tomahawk, Peeping Tom, Lovage, Mondo Cane, colaborari cu Kaada, The X-ecutioners, Rahzell, John Zorn, Dillinger Escape Plan si cate si mai cate. Pur si simplu, mai multe creatii decat sunt eu in stare sa ascult. Asa ca m-am pus voios pe asimilat si digerat. Dar, cu toate astea, din cand in cand oftam si dadeam cu urechea peste vechile bucati: Epic, Just A Man, Pristina, A Small Victory sau War Pigs, si ma gandeam cum ar fi fost daca…   Am inchis paranteza.

Cam pe la sfarsitul anului trecut (2008), prin presa internationala de specialitate a inceput sa circule zvonul ca faithnomoretii au de gand sa refaca gasca si sa se puna pe colindat lumea. Binenteles, nu am dat atentie unor astfel de zvonuri nefondate, care oricum circulau de ani de zile. Insa treptat, zvonurile au inceput sa se inmulteasca pana ce s-au transferat in certitudine: FAITH NO MORE urma sa se reuneasca si sa zguduie iar lumea! Nevastaaaaaaaa, am urlat cand am vazut anuntul oficial, vinde tot, vinde casa, masina, cainele, copilu, si rezerva bilete de avion, mergem in Anglia la Faith No More! Bine, dupa cateva ore de soc mi-am recapatat luciditatea. M-am gandit ca, daca tot s-au regrupat, probabil o sa o ia la pas prin toata Europa, nu s-or rezuma doar la unitul regat. Firesc, am avut dreptate. Una dupa alta au inceput sa apara date si locatii: Germania, Austria, Ungaria etc. La un moment dat a aparut si Bulgaria, asa ca mi-am frecat manutele bucuros: un drum pana la bulgarski e ca un fel de excursie la munte, o bagatela. Insa toate planurile mele s-au evaporat cand am aflat marea veste: Patton and friends urmau sa poposeasca la Bucuresti! Vreo doua zile nu s-a mai inteles nimeni cu mine. Mergeam de colo-colo spunand oricui nu voia sa ma asculte ca vin aia de la Faith No More. Evident, am inrosit undele radio cu apeluri si sms-uri, dand sfoara in tara si incercand sa-i fac pe toti sa-si ia bilet.

Pe 12 iunie am primit un telefon de la Ursu, cica urma se se difuzeze live pe net concertul FNM de la Download Festival. Cred ca am ajuns acasa fugind, am dat drumu la pc, am pornit stream-ul, i-am dat fullscreen si am stat vreo ora in fata lui in asteptarea baietilor. Cand au intrat pe scena m-a luat cu ameteli. Nu-mi venea sa cred ca ii vad in direct, dupa atatia ani. Ma simteam de parca eram acolo, intre zecile de mii de spectatori. II tot repetam ca prostu’ lu nevasta-mea: ba, e Faith No More live pe net. Am inceput sa sar ca nebunu prin casa, sa ma tavalesc pe jos, cu sonoru la maxim. Pana si fi-miu se uita cu mila la mine. Da’ pur si simplu dadeam pe afara de atata bucurie. Adevaru e ca aveam si motive. Trupetii pareau mai in forma ca oricand, asa ca aveam motive intemeiate sa astept cu infrigurare clipa cand aveam sa-i vad fata in fata, de la cativa pasi. Evident, zilele s-au scurs cu incetinitorul, dar, in sfarsit, a venit si 15 august. M-am zvarcolit la munca vreo 8 ore, nu mai aveam chef de nimic. Vorbisem cu un coleg sa vina la 18 sa ma schimbe. A intarziat 15 minute. In alea 15 minute parca am avut un carbune inrosit in fund. Imi venea sa pun mana pe un cutit si sa ajung la stirile pro tv. In sfarsit, a ajuns, si am spart termopanul. Am cules-o pe nevasta-mea din fata fabricii, am mai adunat doi prieteni de pe drum si am gonit ca turbatul spre zona Z, incalcand in 15 minute cam jumatate din legile de circulatie. Fara motiv, binenteles. Polivalenta era aproape goala. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa am reped la standul de produse de unde mi-am luat 2 tricouri, un afis si (mai tarziu) un hanorac. Al doilea lucru a fost sa dau o raita pe la standul cu sucuri. Am golit rapid 3 pahare de bere, dar m-am rezumat doar la atat, pentru ca voiam sa fiu cat mai lucid. Apoi m-am postat in fata, ancorandu-ma de gard, unde am ramas nemiscat vreo 3 ore, ca nu cumva sa pierd locul.

Pe scena, in fata mea, s-au desfasurat niste trupe. Prima dintre ele a fost Luna Amara, care imi placea candva. Dar acum chiar nu aveam chef de ei, nu aveau nici o treaba cu FNM, nu erau pe felie, nu se potriveau. asa ca am fost extrem de incantat cand au sters-o de pe scena. Au urmat doua trupe balcanice, niste unii si niste altii, nu ma intereseaza. poate in alte conditii m-ar fi incantat, dar in conditiile date voiam sa-i vad coborand de pe scena cat mai repede. Chiar si asa am remarcat ca erau mult mai potrivite decat conationalii nostri. Cu un fel de ska la baza, se potriveau undeva prin familia lui Bungle. In fine, s-au evaporat si ei din peisaj. Deja tensiunea atinsese cote maximale. Pe o fata de langa mine, din Oradea, o apucase tremuriciul. Eu eram tot cam pe-acolo. Din 30 in 30 de secunde ma uitam la ceas. In momentul ala am inteles cam cum vine treaba cu teoria relativitatii si dilatarea timpului. In sfasit, dupa o vesnicie s-au stins luminile, semnul ca urma sa inceapa. Prin bezna se vedea cum meseriasii urcau pe scena, in uralele publicului. Imediat au inceput acordurile de la Reunited, moment in care, odata cu intrarea lui Patton, zgomotul de fund a sarit cu vreo 50 de decibeli. M-am uitat in spate si nu-mi venea sa cred, sala era plina (mai putin tribunele) si oamenii se agitau ca la un meci de fotbal, iar lumea mai stia si versurile!

Dupa momentul poetic de debut, a venit si prima lovitura: From Out of Nowhere. Cum era si normal, toata sala a inceput sa sara. Saream si eu tinandu-ma cu mana de gard. Nu s-a terminat bine piesa, ca a pornit Land of Sunshine. Cam pe aici am simtit o mana pe umar. Cand m-am intors l-am vazut pe Urs, care imi arata moshpit-ul care se facuse in spatele meu. Nu am putu sa rezist, asa ca m-am bagat la ingramadeala. Taman bine, ca a urmat Caffeine, una din preferatele mele si una din cele mai agresive piese FNM. Deja era haos, cu crowd surfing, cu picioare in cap si alte delicateturi. Urletele animalice ale lui Patton nu imbunatateau deloc situatia. Noroc ca dupa acest asalt brutal a venit Evidence, ca altfel cred ca incheiam seara mai devreme, ca eram rupt. A urmat un moment amuzant, cu Mike cautand pe cineva care sa cante refrenul in romana. Nimeni nu a inteles ce voia (”that’s english, you dickhead!”), iar eu eram departe, ca altfel puneam eu gheara pe microfonul ala si faceam o demonstratie de virtuozitate vocala. Dupa acest moment emotionant a urmat inca o repriza de mosheala, pe acordurile lu’ Surprise! You’re dead, iar apoi o bucata mai lenta, Last Cup of Sorrow, pe parcursul careia mi-am adunat fortele pentru ceea ce urma. Si bine am facut, ca fara avertisment a pornit una din favoritele mele (si probabil cea mai brutala piesa FNM ever) Cuckoo For Caca. Nu se poate descrie modul in care urlam ca raspuns la urletele care veneau de pe scena… Bine ca era galagie si ca nu ma auzea nimeni, ca altfel cred ca ma incaltau repede aia de la spit. 9. ca fapt divers, venisem pregatit special la concert pentru aceasta piesa, cu un tricou self-made pe care scria mare SHIT LIVES FOREVER (acum daca ma gandesc, trebuia sa fac scrisul mult mai mare, hmm… poate mai imi fac unul). Piesa s-a terminat cu niste tipete incredibile facandu-se astfel  trecerea catre o alta piesa brutala, Easy.

Cam pe aici, creierul meu a facut o pauza. Pur si simplu nu-mi aduc aminte ce am facut pe bucata respectiva. Cred ca mi-am dat reset, pentru ca se supraincalzise procesorul. M-am restartat la timp ca sa prind inceputul inconfundabil al piesei urmatoare, Midlife Crisis. O piesa populara, tinand cont ca la un moment dat publicul a cantat refrenul destul de bine si de tare, ceea ce romanii nu prea fac. A urmat apoi Epic, cel mai mare succes comercial FNM si, probabil, cea mai cunoscuta piesa a trupei dupa Easy. Prilej pentru golanii din public sa mai faca nitica mosheala si sa dea cu picioarele in cap la oamenii din fata scenei (adica crowdsurfing in varianta romaneasca). Sesizand agresivitatea din multime, Patton a condus o scurta sedinta de meditatie tibetana, apoi a bagat pasnica I Started A Joke, cover dupa Bee Gees. Si taman cand toata lumea era plina de iubire si dragoste frateasca, hop si The Gentle Art Of Making Enemies. Si iar mosheala, picioare, coate, pumni, sange si sudoare. Dupa carnagiu, Patton a luat o scurta pauza, timp in care a agresat sexual (prin vorbe si semne obscene) doi cameramani pasnici care incercau si ei sa-si castige bucata de paine. Noroc cu colegii de trupa care au dat drumul la King For A Day, iarasi una din piesele mele favorite, probabil in top 3. Iar varianta live, cu finalul ei psihedelic, o face cu atat mai buna. Cred ca ultimele minute ale piesei au fost momentul culminant al concertului, pentru mine. Eram pur si simplu in extaz, cred ca nu mi-as fi dat seama nici daca imi trecea cineva cu un tractor peste picioare.

Momentul a fost curmat brusc de Be Aggressive, parca o invitatie la violenta, invitatie pe care binenteles ca am urmat-o. Dupa ce mi-am satisfacut pornirile animalice m-am relaxat putin pe Ashes To Ashes, desi lumea continua sa se agite in jurul meu. Simteam ca recitalul se apropie de sfarsit si voiam sa ma bucur cat mai mult de putinele clipe ramase. Au urmat apoi niste american style manele. Publicul a fost asa de incantat incat cineva i-a aruncat lui Patton o bere pe care era sa o prinda cu capul. Dezamagirea a fost generala cand s-a dovedit ca nu era vorba de manele, ci de piesa Just A Man, dar in viata trebuie sa te multumesti cu ce ti se ofera. In fine, dupa o piesa exceptionala si un final pattonesc apocaliptic, FNM si-au luat la revedere de la public si au parasit scena. Binenteles, s-au facut ca se intorc din drum, convinsi de aplauzele si uralele multimii (sa inteleaga odata si odata toate trupele ca smecheria asta e fumata, toata lumea stie ca se intorc pentru “bis”). A urmat un potpuriu misto, o combinatie de Ole-Ole (something), Chariots of Fire (Vanghelis) si Stripsearch. Ultima piesa, We Care A Lot,  a incheiat perfect o seara perfecta. Luandu-si la revedere, Patton & Co. au parasit definitiv scena, dupa ce au oferit cel mai tare show pe care l-am vazut eu vreodata. Si am vazut destule, zic eu. Tot ce mai ramane acum e sa vedem daca FNM vor scoate un nou album si daca vor mai face un turneu in Europa anul viitor. Eu am o presimtire ca ambele variante sunt improbabile, dar sper sa ma insel, asa cum m-am inselat si cand am zis acum aproape un an ca e imposibil ca FNM sa se reuneasca.

Ca incheiere, vreau sa fac si cateva consideratii “tehnice”. Organizarea concertului a fost bunicica spre buna, poate ca biletele au fost un pic cam scumpe (o reducere de 25-30% a costului cred ca s-ar fi tradus in cresterea numarului de spectatori cu un procent asemanator). Nu s-a fumat in sala (ceea ce nu poate decat sa ma bucure), berea a fost foarte buna si ieftina, raportata la calitate (Bavaria turnata direct din cutie) si cantitate (500 ml), budele au fost relativ curate si multe. Locatia este cea pe care o stim, alta mai buna nu exista in Bucuresti, oricat s-ar plange lumea. Aceeasi lume s-a plans de calitatea proasta a sunetului, insa eu pot spune cu mana pe inima ca nu am remarcat nimic iesit din comun. Bine, nici nu mi-a pasat, eram oricum plecat undeva printr-o lume paralela. Si, ceea ce e cel mai important, baietii au fost in top form, Patton a facut tot ce se putea face: a dansat, a sarit, a cantat, a urlat, a facut beatbox, a dialogat cu lumea, a injurat, intr-un cuvant a facut ce stie el mai bine. Nici acum nu realizez faptul ca am stat la cativa metri de el, totul pare un vis. Probabil ar trebui sa mai merg la vreo 4-5 concerte ca sa inteleg cu adevarat ce se intampla pe scena. Anyway, am mai bifat un concert de vis, dupa cel al lui Queen, de la Budapesta. Mai ramane acum sa vad un Mr. Bungle si pot sa mor fericit.

Prin liceu am dat peste Faith No More. Desi nu mi-a placut la inceput, treptat m-am indragostit de muzica lor, in special de albumul Angel Dust. FNM devenise trupa mea de rock preferata si nu credeam ca o sa aud ceva vreodata care sa-mi placa mai mult. Pana cand un amic mi-a spus ca, daca despre FNM am o asemenea parere, pai atunci ce se mai poate spunde despre Mr. Bungle? Era prima oara cand auzeam acest nume. Am cautat putin pe net si am aflat ca e vorba despre prima trupa a lui Mike Patton, solistul din Faith No More. Plin de curiozitate, am cautat albumele pe internet. Tin minte si acum prima piesa pe care am ascultat-o: Travolta (Quote, Unquote). Am ramas cu gura cascata. Cu siguranta nu ma asteptam la un asemena stil muzical. Dupa ce am mai ascultat doua piese (Ars Morendi si Goodbye Sober Day) a trebuit sa-i dau dreptate amicului meu: Mr. Bungle era cu mult peste Faith No More. Iar din acea zi, universul meu muzical a aratat cu totul altfel.

Mr. Bungle s-a format ca o trupa de liceu in orasul Eureka, de langa San Francisco. Initial cantau death metal cu influente polka (wtf?!). Plictisiti probabil de limitarile genului, baietii au abandonat repede stilul trecand pe ska,  pentru ca apoi sa isi dezvolte un stil propriu si absolut indescriptibil, un melanj de ska, funk, circus, jazz, rock, metal and shit. Dupa cateva demo-uri, trupa da lovitura. Mike Patton e observat de Faith No More si e invitat sa devina solistul lor (la doar 19 ani!) iar John Zorn ajuta Mr. Bungle sa scoata primul lor album, intitulat (foaaarte inspirat) Mr. Bungle (1991), la casa de discuri Warner Bros. Fratii Warner au crezut probabil ca o sa aiba parte de un nou FNM, dar habar nu aveau ce ii asteapta. Prima piesa de pe album este Travolta, care incepe cu 30 de secunde de tacere dupa care se aude un zgomot de geam spart. Mesajul este clar: Mr. Bungle au venit si sunt pusi pe rele, iar scopul lor este sa distruga toate tiparele conventionale din muzica. Pentru a nu profita de succesul lui Patton cu Faith No More (care domina topurile americane cu albumul The Real Thing, cu hitul Epic) pe coperta albumului nu apar numele reale ale membrilor, ci porecle. Astfel, la voce nu e nimeni altul decat… Vlad Drac !!! Mai mult, in concerte baietii apar cu masti grotesti pe fata, si asta cu vreo 10 ani inainte ca lumea sa auda de shitknot (sorry Alex). Trupa are un succes…. relativ. Devin cunoscuti in zona Californiei, dar nu au sanse sa apara pe MTV (din fericire pentru noi). Televiziunile refuza sa le difuzeze clipul piesei travolta din cauza imaginilor… deranjante, cu masti sado-maso, crucifixuri si oameni care balangane spanzurati de tavan.

Urmeaza apoi o pauza in activitatea trupei. Ocupati cu propriile proiecte, bunglezii scot al doilea album, Disco Volante (1995), abia peste 4 ani. Daca ascultati acest album o sa intelegeti de ce a fost nevoie de atat timp de “coacere”. Fanii initiali ai lui Bungle au fost socati de schimbarea totala de stil. Patton & co. s-au decis sa renunte complet la ska/funk si sa o ia pe alte carari. A iesit un album care bulverseaza urechile ascultatorilor, situat la granita dintre genialitate si nebunie. Acum, fiecare decide pe care parte a granitei . Din punctul meu de vedere, raspunsul e evident.  Oricum, indiferent din ce arie muzicala provine, e evident pentru orice ascultator ca Mr. Bungle a reusit cu acest album sa dea noi definitii termenului “Muzica”. Pana si mie imi e greu sa descriu ce se petrece pe disc, pentru ca termenii folositi in mod obisnuit la recenzii sunt absolut inutili in acest caz. Sa zicem ca pe album gasim jazz death metal, noise, tehno arabic, psihedelism, muzica de film si ce mai vreti voi. 

Deja Bungle devenise o trupa cult, fara nici o legatura cu industria muzicala. Baietii nu se mai obosesc sa scoata un videoclip (nici nu aveau vreo piesa care putea fi promovata). La fel ca in cazult precedent, aveau sa treaca inca 4 ani pana la lansarea celui de-al treilea (si ultimul) album. Intre timp, Patton incheiase socotelile cu Faith No More, incepand o serie de proiecte experimentale.  Alti trei membri Mr. Bungle pusesera intre timp pe picioare o alta trupa avantgardista, Secret Chiefs 3, despre care o sa vorbesc mai tarziu. Cu toate acestea, California (1999) este un album unitar si incredibil. Inca o data Mr. Bungle se reinventeaza si isi schimba complet stilul. Desi se situeaza tot in sfera avantgardismului, California este mult mai prietenos cu urechile ascultatorilor. Fata de Disco Volante, acum chiar gasim melodii fredonabile. Nu mai regasim sunetele schizofrenice de pe primele doua albume. Avem de a face mai degraba cu un surf-rock, amestecat cu pop, lounge, jazz, la care se adauga arome est-europene. Productia albumului  este una fara cusur. Inregistrat cu tehnologie analoga, unele piese au chiar si peste 50 de “straturi”. Cu toate acestea sunetul e cristal, auzindu-se clar fiecare clopotel, clapa, tobitza, si tot felul de instrumente aditionale.

In urmatorii 2 ani, Mr. Bungle a efectuat un turneu mondial de promovare a albumului, destul de bine primit. Din aceasta perioada dateaza si singurul concert filmat integral care se gaseste pe net, in cadrul Bizarre Festival 2000. Puteti sa va faceti o idee aici.  Desi se parea ca lucrurile merg perfect, totusi, in 2001 trupa anunta ca se va desfiinta, din cauza conflictelor din interiorul grupului. DIn fericire pentru toata lumea, mostenirea Mr. Bungle e dusa mai departe de zecile de grupuri, grupulete, proiecte ale bunglezilor, sau ale unor trupe afiliate. Amintesc doar cateva din proiectele personale ale lui Patton, Trey & co.: Fantomas (experimental metal, cu Dave Lombardo la tobe!), Tomahawk (alternativ rock), Secret Chiefs 3 (avantgarde rock), Lovage (trip hop), Peeping Tom (pop), Trevor Dunn’s Trio-Convulsant (avantgarde jazz), Faxed Head (experimental black metal) si multe altele. Adaugam si trupe scoase la Ipecac (casa de discuri a lui Patton) si Mimicry Records (casa de discuri a lui Trey Spruance): Estradasphere, Dub Trio, Zu, Kaada, Miasma & The Carousel Of Headless Horses, Maldoror etc. si va puteti face o idee despre imensitatea universului muzical care isi are originea in Big Bang-ul produs in 1985. 

Si ca ciorba sa fie completa, amintesc si cateva trupe influentate de Bungle (multe recunosc fara jena acest lucru): Carnival In Coal (Franta), Ephel Duat (Italia), Dog Fashion Disco (SUA), Polkadot Cadavre (SUA), Nuclear Rabbit (SUA), Hunab Ku (SUA) samd

Cat despre mine, admit fara jena ca Mr. Bungle mi-a deschis ochii (si urechile) spre o lume muzicala total diferita de ceea ce vedem/auzim la tv si radio. Datorita lor am ajuns sa ascult zeci de trupe avantgardiste, experimentale sau progresive care fac muzica de dragul muzicii, care creaza zi de zi sound-uri noi, care sparg conventii si care te surprind la fiecare ascultare. Fara aceasta muzica sunt sigur ca viata mea ar fi fost mult mai saraca. O sa revin intr-un articol viitor si o sa incerc sa fac o lista a unor trupe extrem de valoroase de care nu a auzit (aproape) nimeni.